Basic HTML Version
548
Tragedia veacurilor
S˘au divin ei v˘ad semnele umilin¸tei Sale, iar de pe buzele Sale aud
cererea prezentat˘a înaintea Tat˘alui ¸si a sfin¸tilor îngeri: „Vreau ca
acolo unde sunt Eu, s˘a fie împreun˘a cu Mine ¸si aceia, pe care Mi i-ai
dat Tu“ (
Ioan 17, 24
). Se aude din nou un glas melodios ¸si biruitor
spunând: „Iat˘a-i vin! Vin sfin¸tii f˘ar˘a pat˘a, f˘ar˘a v˘at˘amare. Ei au p˘azit
Cuvântul r˘abd˘arii Mele; vor merge printre îngeri“; iar buzele palide
¸si tremurânde ale acelora care au ¸tinut tare la credin¸ta lor scot un
strig˘at de biruin¸t˘a.
La miezul nop¸tii, Dumnezeu θsi va ar˘ata puterea pentru eliberarea
poporului S˘au. Soarele se arat˘a, str˘alucind în toat˘a puterea lui. Semne
¸si minuni urmeaz˘a într-o succesiune rapid˘a. Nelegiui¸tii privesc cu
groaz˘a ¸si cu uimire aceast˘a scen˘a, în timp ce neprih˘ani¸tii privesc cu
bucurie solemn˘a semnul eliber˘arii lor. Totul în natur˘a pare c˘a ¸si-a
schimbat cursul. Râurile înceteaz˘a s˘a mai curg˘a. Nori întuneco¸si
¸si grei se ridic˘a ¸si se lovesc unul de altul. În mijlocul cerurilor
dezl˘an¸tuite este un spa¸tiu luminat de o slav˘a de nedescris, de unde
se aude glasul lui Dumnezeu ca sunetul multor ape, zicând: „S-a
ispr˘avit“ (
Apocalipsa 16, 17
).
Glasul acela zguduie cerul ¸si p˘amântul. Urmeaz˘a un cutremur
[637]
puternic, un cutremur atât de puternic ¸si mare „cum n-a fost de
când sunt oamenii pe p˘amânt“ (
Ver 17.18
). Firmamentul pare c˘a se
deschide ¸si se închide. Slava de la tronul lui Dumnezeu str˘aluce¸ste
printre nori. Mun¸tii tremur˘a ca o trestie b˘atut˘a de vânt, iar stâncile
pr˘abu¸site sunt r˘aspândite peste tot. Se aude vuietul unei furtuni care
se apropie. Marea este lovit˘a cu furie. Se aude urletul furtunii ca
glasul demonilor într-o lucrare de distrugere. P˘amântul întreg se
ridic˘a ¸si se coboar˘a ca valurile m˘arii. Suprafa¸ta lui se crap˘a. Chiar
temeliile par c˘a se pr˘abu¸sesc. Lan¸turi de mun¸ti se pr˘abu¸sesc. Insule
locuite dispar. Porturile m˘arii, care au devenit asemenea Sodomei
din cauza nelegiuirii, sunt m˘aturate de apele înfuriate. „Dumnezeu
¸Si-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca s˘a-i dea potirul de vin
al furiei mâniei Lui.“ Pietre mari, fiecare cânt˘arind „aproape un
talant“, î¸si fac lucrarea de distrugere (
Ver 19.21
). Ora¸sele îngâmfate
ale p˘amântului sunt doborâte. Palatele prin¸tilor, în care mai marii
lumii ¸si-au risipit bog˘a¸tiile pentru a se sl˘avi pe ei în¸si¸si, se pr˘abu¸sesc
în ruine înaintea ochilor lor. Zidurile închisorilor se pr˘abu¸sesc ¸si
poporul lui Dumnezeu, care a fost ¸tinut în captivitate pentru credin¸ta
lui, este eliberat.